Secolul al XIX-lea a fost marcat de schimbări semnificative în arhitectura românească, în mare parte ca rezultat al influențelor externe și în contextul formării statului național român. Arhitectura românească de la începutul secolului era în mare parte de inspirație populară sau bizantină, cu unele elemente preluate din arhitectura otomană. Cu toate acestea, în a doua jumătate a secolului, sub influența arhitecturii occidentale, în special a celei franceze, a început să se dezvolte un stil neoclasic, marcat de simetrie, proporții clasice și ornamentare bogată. Dezvoltarea acestui stil a contribuit la modernizarea orașelor românești, cu construirea unor edificii publice importante - precum teatre, palate, școli - și cu transformarea spațiilor urbane pentru a reflecta aspirațiile culturale și politice ale elitei românești. Este o perioadă care a lăsat clădiri de referință în marile orașe ca București, Iași sau Brașov.